Alăptatul gemenilor, e un tip de „sport” cu totul deosebit

„Alăptatul gemenilor,
e un tip de „sport” cu totul deosebit”.

Doina Ababei și povestea ei de alăptare a gemenilor

foto: Irina Spinei

Alăptarea este un proces pe cât de firesc și natural, pe atât de puțin promovat și plin de eșecuri în rândul mămicilor de astăzi. Multe mituri răspândite în țara noastră și nu doar aici le creează dificultăți mamelor care vor să alăpteze, cu atât mai mult că succesele și (mai ales) insuccesele în alăptare aproape că nu sunt discutate public.

Mămica Alăptează a decis să inițieze un proiect prin care am colectat povești de alăptare, în care mămicile povestesc despre provocările pe care le-au întâlnit alăptându-și copiii și cum le-au depășit, cu detalii care ne-am gândit că ar putea ajuta și motiva și alte femei să reușească să alăpteze cu succes. Astăzi vom face cunoștință cu Doina Ababei, mămica a doi băieței gemeni cu părul roșcat și plini de energie și cu povestea lor de alăptare.

foto: Irina Spinei

Era într-o noapte de  martie, când m-am pomenit cu doi muguri de om lângă mine, față de care simțeam tot amalgamul de trăiri – și frică, și iubire, și nesiguranță, și pace, și întrebări, neliniște și împlinire. Știam sigur că vreau, trebuie și e absolut firesc să-mi alăptez puii. 

Așa au făcut strămoșii mei, milioane de specii pe această planetă și așa voi face și eu. Eram hotărâtă și documentată din timp cum se face, despre riscuri și dificultăți posibile. Știam că, fiind gemeni, cerințele vor fi mai mari, aveam multă frică, dar încercam să mă montez pozitiv. 

Băieții mei au început să sugă cam ca toți bebelușii – modest, haotic, îndelung și total neajutorat. Visam la ziua când vor apuca ferm sânul și vor mânca rapid și pe săturate. Acele zile au venit și au fost multe. Mâncatul propriu-zis s-a redus de la 40 minute la 5 minute. În schimb, statul la sân din dor de mamă a rămas la fel de îndelungat, dacă nu intervin cu o altă activitate captivantă.

foto: Irina Spinei

Greutăți au fost multe, cea mai mare fiind lipsa de experiență și frica. Știam sigur că nu vreau să folosesc lapte praf și alte lucruri artificiale create pentru copii. Băieții se născuseră de 2 kg 500 gr, ceea ce era limita minimă pentru a ne putea externa din maternitate. Dar ei, în câteva zile, au scăzut, bineînțeles, în greutate și pediatrul a început a pune presiune pe mine. 

Ne amenința că ne vor muta într-o secție urâtă, aglomerată și vom sta mult, până când vor lua suficient în greutate. Și, bineînțeles,  eram convinsă la tot pasul că nu are cum sa-mi ajungă lapte pentru doi copii, că vor duce foame și nu se vor dezvolta bine. Dormeam 2 ore pe zi, mâncam pe apucate, amețeam când mă ridicam în picioare și toate acestea m-au făcut să cedez. 

Era o moașă blândă și amabilă de gardă în noaptea aceea – a 4-a în maternitate. Vorbea calm și totul părea mai puțin grav: „Doar 5 ml de lapte praf, nu se va întâmpla nimic rău”.  Și așa au fost hrăniți mixt 4 luni. Nu o acuz, așa a fost școlită. Dar regret. Că nu am avut mai multă încredere în mine. Apoi au urmat altele: sâni împietriți, sfârcuri rănite, alăptat cu lacrimi, poziții incomode, febră musculară și dureri de spate îngrozitoare, migrene sfâșietoare, cu valuri de greață care țineau 3 zile și nu treceau cu nimic. 

foto: Irina Spinei

Alăptatul simultan, în cazul gemenilor, e un tip de „sport” cu totul deosebit. A trebuit tot timpul să inventez ceva care să-mi ușureze existența. O altă dificultate a fost atitudinea unor prieteni sau rude. Slavă Domnului că nu au fost mulți, dar nu scăpau nici o ocazie să-mi spună că nu am ce face, mai bine le-aș da apă,  sau că ei nu înțeleg de ce fac acest efort. Iar cea mai deocheată a fost din partea unui medic pediatru, fiind internată cu cei mici în spital. 

Eram iritată din cauza unei situații neplăcute și copiii plângeau (că doar copiii nu plâng, nu?).  Încercam să-i liniștesc și să-i pun la piept, iar fraza pediatrului a fost (ca din pod, pentru mine): „Cum să nu plângă, doar nu mai aveți nimic acolo!” „Cum știți că nu am nimic ?!” (eu, total nedumerită). „Păi, se vede” (din hol J). 

Sau medici ginecologi, care declarau foarte siguri că laptele după 1 an e apă chioară, că înțărcatul trebuie să fie brusc și  fără milă și că alăptatul copiilor de 2 ani demonstrează o ușoară dereglare psiho-emoțională a mamei. Culmea e că multe femei cred acestor vorbe, ele doar vin din partea unor oameni cu studii, calificați și cu halate imaculate...

foto: Irina Spinei

Eu cred că Dumnezeu mi-a trimis gemeni doar pentru că mi l-a trimis pe Sergiu întâi (soțul meu). El nu le-a putut oferi doar lapte matern, că în rest le-a dat de toate, poate chiar mai multe decât mine. Nu știu dacă am cuvinte sa-mi exprim recunoștința pentru câte a făcut pentru a rezista provocărilor. 

De multe ori îmi era teamă că va ceda, ca e prea mult chiar și pentru un bărbat. Ne simțeam adesea deprimați, fiind descurajați chiar de cei apropiați. Nu mai știam ce să facem, uneori pur și simplu nu mai vedeam soluții. Dar am supraviețuit și copiii noștri știu să spună acum, când ne cuprindem toți: Familie. Le-o datorăm și părinților noștri, și prietenilor, care ne făceau să râdem și, în mod deosebit, veritabililor specialiști în alăptare din cadrul proiectului Mămica Alăptează. Alina Shmurun și Anastasia Popescu, copiii mei vor ști cândva despre voi și cât de mult contează să-ți cunoști treaba bine.

foto: Irina Spinei

De acest minunat proiect am aflat de pe rețelele de socializare, pe la 3 luni de viață a copiilor mei. Citisem toate articolele și începusem să mă simt tot mai în forță. Atunci am decis să îi alăptez exclusiv și am lepădat laptele praf pentru totdeauna. Am mers la workshop și am cunoscut pe viu femei și istorii de succes, ceea ce m-a făcut și mai încrezătoare. 

Fetele din proiect sunt adevărate zâne și sper din tot sufletul ca, în câțiva ani, societatea noastră să-și schimbe simțitor atitudinea și nivelul de informare cu privire la alăptare. Pentru unii poate părea un lucru atât de nesemnificativ, dar mie mi se pare fundamental în potențialul de fericire al ființei umane. Prin alăptare am descoperit primele lecții de iubire alături de copiii mei. Ce poate fi mai promițător decât o atașare și un  atașament corect din primele zile? 

foto: Irina Spinei

Fotografă:

 Redactor: Diana Ungureanu